Maine va fi mai bine!

“Nu cred ca vei termina pana la vara!” zise tata pe un ton categoric.

“Ba o sa termin. Chiar mai devreme de vara. și ne mutam precum am planificat!”, am răspuns eu la fel de hotărât, după care m-am lansat într-o lunga explicație despre cum voi face eu acest lucru. La final tata era la fel de puțin de convins ca la început, lucru ce mi-a lăsat pentru a nu știu cata oara un gust amar.

Acum sa apăsam puțin butonul de “înapoi”, pentru a înțelege mai bine discuția. Acum 2 ani am început sa construiesc o casa în România, care sa ne găzduiască la întoarcerea noastră din străinătate. Planificarea și pregătirea pentru demararea construcției a durat mai puțin de jumătate de an, iar în rest construcția a mai luat un an și jumătate și încă nu e chiar gata. Unii vor spune ca e mult, pentru ca o casa se poate construi la gata în mai puțin de 6 luni. Dar ținând cont ca eu am construit de la distanta, fără a avea o echipa dedicata de proiect, fără a avea pe cineva oficial responsabil care sa supervizeze lucrările la fata locului, fără sa am toți banii de la început și mai ales fără sa am neapărat o presiune a timpului de a termina, eu zic ca mi-a ieșit rezonabil.

Revenind acum la subiect. M-au durut întotdeauna discuțiile astea cu tata în care eu ziceam Hais și el Cea. In care eu cautam sa dau dovada de tot pozitivismul și deschiderea din lume și el tot pe a lui o ținea. Nu am devenit niciodată nesimțitor în raport cu tata și nu mi-am propus sa-l ignor. M-am mai calmat însa în încercarea mea de a-l schimba. Pentru ca – nu-i asa – toți vrem sa-l schimbam pe celalalt după placul nostru (indiferent dacă e sau nu spre binele celuilalt)…

Dar azi mi-am dat seama unde greșeam tot timpul asta. Astăzi am avut unul dintre acele momente Evrika! Mi-am dat seama ca eu și tata vorbim despre lucruri diferite și ca de fapt e firesc sa ajungem la concluzii diferite. Tata, săracul, ca multi din generația lui, a fost învățat ca el personal nu poate face mare lucru în fata destinului, decât sa lucre, sa fie ascultător și sa spere ca soarta ii va face cândva cu ochiul și în mod magic se va trezi cu vreo pleashca pe cap care ii va îndulcii/îmbunătății viata. Ca principala lui valoare pe care o da la schimb este “ascultarea” și ca premiați sunt cei ascultători.

Partidul a avut grija, în special cu cei pe care i-a avut pe mana timp mai îndelungat – și ma refer aici la cei care au studiat mai mult de 10 clase – , a avut grija sa le bage bine în cap ca dacă ei au ajuns undeva și ceva (doctor, inginer, economist, director, expert, funcționar etc) este pentru ca el, Aretul PARTID, l-a pus acolo. Mesajul a fost simplu: tu ești cuminte, ești ascultător și faci ce ți se spune, iar noi avem grija de tine. Finalul îl cunoaștem cu toții și mai ales cat de mult și-a ținut cuvântul partidul. Doar ca reflexele trăite o viata nu se mai șterg asa de ușor.

Tata, la fel ca și majoritatea celor din generația lui trăiesc într-o așteptare continua. Ei AȘTEAPTĂ ca lucrurile sa se întâmple, ca doar ei au fost cuminți, și-au îndeplinit datoria. Iar acest mod de a funcționa, bazat pe așteptări se manifesta în toate dimensiunile ființei lor. Se așteaptă ca regulile sa fie respectate, pentru ca ei le respecta. Se așteaptă sa nu fie furat, ca doar el nu a furat pe nimeni. Se așteaptă să fie de cuvânt, pentru ca el a fost de cuvânt. Se așteaptă ca statul sa-l protejeze ca doar el își îndeplinește îndatoririle de cetățean etc.

Evident ca foarte multe dintre aceste așteptări nu s-au împlinit, asa ca tot universul lor s-a transformat încet, încet într-un coșmar negru din care nu se poate evada. Pentru ca tot Partidul i-a învățat ca nu exista niciun Mesia, ca Dumnezeu cel bărbos nu exista, doar Yuri Gagarin a văzut cu ochii lui asta, când omul sovietic a pășit pentru prima dat victorios printre stele.

Vorbeam deunăzi cu un cunoscut, de-o vârsta similara cu a mea (în jur de 40), și am fost oarecum surprins sa-l aud spunând ca el nu vede neapărat ce a făcut atât de rău comunismul. Ei bine, lui și celorlalți care se întreabă ce rău a făcut ciuma roșie le spun atât: comunismul a tăiat aripile mintii. Comunismul l-a transformat pe om din vultur în găina scurmătoare care așteaptă cuminte mana de grăunțe sperând ca ziua tăierii va veni cat mai târziu.

Eu și o buna parte din generația mea am avut șansa de a creste într-o lume libera. Nu neapărat mai buna, dar LIBERA! Adina într-o foarte mare măsura am avut – și încă avem – libertatea de a alege ce facem cu viata noastră. Tata și mulţi alții ca el nu au avut aceasta libertate. Sa nu-i disprețuim nici sa-i condamnam, ci sa-i înțelegem, sa-i iubim asa cum sunt, pentru ca noi “din ei am ieșit” și fără ei noi n-am fi existat. Si măcar acum pe finalul vieții sa cautam ca măcar aceasta așteptare ultima, a recunoscutei fiului/fiicei, sa nu le-o strivim în picioare.

Iar noi, cei care nu am fost expuși la acel regim, sa cautam sa ne trăim viata ca niște Oameni Liberi. Adică responsabil, cu dragoste de viata și cu speranță. Pentru ca ziua de mâine e la fel de buna pe cat ne-o vom face noi!

 

P.S.

Ca o ultima paranteza, de ce credeți ca majoritatea “premianților tranziției” sunt fie indivizi cu 7 clase, gen milițieni, lăcătuși s.a.m.d. sau proveniți din astfel de familii? Pentru ca aceștia au fost cel mai puțin expuși la prelucrarea partidului. Pentru ca ei au fost cei mai liberi oameni din comunism. Pentru ei partidul nu a avut un program de dresura prin recompense atât de bine pus la punct ca și pentru cei cu studii.

De aceea dintre toți, revoluția i-a găsit pe aceștia cel mai bine pregătiți sa exploateze libertatea nou descoperita. Ei nu au așteptări! Ei știu ca dacă nu vor înșfacă cu mana lor ciolanul, nimeni nu le va pune nimic deoparte. Ei au învățat sa supravietuiasca și asta este tot ce stiu. Chiar și acum, când multi dintre ei au ajuns la averi impresionante, reflexul foamei e încă acolo, de aceea ei nu se vor satura niciodată.

Advertisements

Copilaria la Sibiu

Adevarul e cal mai fain in vacanta era la Sibiu (nu era Sibiu, da asa-i ziceam, ca marele oras era la o aruncatura de bat). Acolo erau verisorii dar si multi alti copii de varste apropiate care umpleau strazile. Ne jucam de v’ati ascunselea, prinsa, elastic (da stiu , e o chestie de fete, da’ who cares). Vara era raul care traversa satul si unde mergeam sa perscuim si sa ne scaldam (mai sus de pisalau – adica in amonte de zona in care CAP-ul deversa direct in rau tot lichidul rezultat de la animalele din ferma).

Tot acolo, la colectivizare, oamenilor nu le fusesera luate toate terenurile ci l-i s-a permis sa-si pastreze fiecare teren cat poate lucra el impreuna cu ai lui. Astfel incat satul era plin de oameni gospodari si in mare normali la cap, lucru care nu-l pot spune despre celalalt sat din care se tragea mama. In fine.

Imi aduc aminte ca noi aveam fantana in curte, dar avea apa rea asa ca o foloseam doar sa adapam vitele. In consecinta mergeam de 2-3 ori pe zi la Scharner, vecinii sasi de vis-a-vis a caror fantana avea o  apa curata ca cristalul si buna ca o paine scoasa din cuptor. Te hranea nu alta! Apoi era litza Ioana din casa de mai sus de pe strada, cu care bunica se ajuta in tot felul de privinte. O familie de oameni instariti prin munca asidua, cinste si seriozitate.

Era apoi in capul ulitzei fierarul satului unde mergeam destul de des cu bunicul la potcovit caii. Imi aduc aminte puternicul miros de copita arsa cand se monta potcoava proaspat scoala din foc pe copita acestuia. Acolo am vazut cum fierul se introducea in foc, cum foalele uriase manuite cu o singura mana de vrednicul fierar, inteteau flacara si transformau fierul din negru intr-un rosu aprins uneori straveziu parca. Apoi cu batai puternice si precise, bucata aceea de fier incepea sa prinda forma. Pt. ca in final sa se transforme intr-un pantof de cal de prima casa.

Apropos de cai ca o paranteza, bunicul era carutas si pt. el caii erau viata lui. Totul pana la cai cum s-ar spune. Si avea mosu (ca asa-i spuneam) niste povesti cu hotii de cai de ne tinea pe toti copiii tintuiti langa el cu inima la gura. Ce e interesant acum cand imi analizez aceste amintire e ca nu-mi mai aduc aminte niciuna dintre ele. Dar am impresia ca mosul le inventa pe loc. Pt. ca daca stau sa ma gandesc, in afara de inceput, niciuna dintre povestile astea nu avea vreun sfarsit anume. Era asa o insiruire de aventuri. Oricum ar fi mi-e dor de ele. Si si de moshu.

Sau vecinul fierarului, nea Nicu (sau Ilie??) soferul autobuzului care facea zilnic cursa la Sibiu, un tip mai tuciuriu la fata, si destul de probabil sa fi fost chiar tigan, dar de o blandete grozava cel putin cu noi cu copiii, iar cei doi baietii ai lui erau tovarasi vrednici de joaca.

Apoi era iazul morii, la nici 5 minute de casa (caci noi eram foarte aproape de camp). Cand nu mergeam sa prindem cosasi (ca momeala pt. pesti) mergeam cu verisorul meu primar sa prindem broaste si in prostia noastra le infigeam paie de grau in fund in care apoi suflam sa se umfle brosca si cica ii dadeam drumul inapoi pe balta pe post de barca cu reactie…

Dar cred ca cea mai tare dintre distractii era construirea de capcane pentru gainile bunicii. O astfel de cursa era de altfel un dispoziv f. simplu: o ladita pusa cu gura in jos in tarcul gainilor si pe o latura sprijinita intr-un bat care la randul lui era legat cu o franghie al carei capat era tinut de noi, ascunsii fiind printre diverse acateruri prin curte asteptam momentul in care sarmana inaripata sa se baga cu totul sub lada, iar noi tragand de sfoara sa o facem sa cada cu totul peste aceasta. Era absolut demential!

O alta chestie super era taxiul carutelor. In orice moment alt zilei in perioada activitatilor agricole mai ales, era cel putin cate o carutza care mergea intr-o parte sau alta a satului, de care noi copii  ne agatam pe ruda din spate a carului si calatoream asa si noi pentru o vreme pana eram observati si husuiti sau pur si simplu ne saturam.

Copiliaria la tara e minunata. Ma doare inima in primul rand pentru copii mei ca din pacate ei nu au mai putut sa o experieze. Dar drama este cel putin nationala. Despre asta insa alta data.

Inceputul calatoriei…

Pentru ca totul trebuie sa incepa undeva…. Ca in orice povestire, de la care ne asteptam sa pricepem ceva, as vrea sa scriu aici o introducere, dar sunt atat de multe de spus, incat gandurile se invalmasesc unele’n altele, anulandu’se si incurcandu’se reciproc. Dar hai sa incerc.

M-am nascut la sfarsitul anilor 70 numai bine ca sa prind marea rationalizare a lui nea Nicu’ Impushcatu’. Amintirile mele din copilarile din pacate nu le-am prea cultivat, motivul fiind ca intr-o buna masura am traiat multa vreme cu o anumita frustrare pe cap. Mic fiind (pana pe la 13 ani) am fost gras, ceea ce a facut din mine tinta perfecta a batai de joc a vecinilor de cartier si mai tarziu si a unor  colegi de scoala. Totusi fiind si inalt, cel putin s-au oprit la bataia de joc si de cafteala am scapat… in general.

Apoi faptul ca ai mei ne-au mutat cam de vreo 3-4 ori in primi mei 10 ani de viata a facut sa nu-mi pot face prea devreme niste relatii de prietenie pe care sa le pot pastra. Daca la asta mai adaugam si firea super-protectoare a mamei care a cautat intr-una sa ma fereasca de te miri ce, a facut din mine la intrarea in minunata varsta a adolescentei, un veritabil timid plin de frustrari, dornic sa ajunga mare sa-si poata rezolva singur problemele.

Totusi, exceptand esecurile sociale, copilaria a fost una destul de buna. Vacantele le petreceam fara exceptie fie la bunicii din partea mamei (cel mai adesea) pe undeva prin Banatul Montan, fie pe langa Sibiu la cei din partea tatei.

Apoi perioada adolescentei mele a coincis cu adolescenta Romaniei (sa nu-i zic perioada de tranzitie ca ne-am saturat cu totii de termenul asta). Ca mai apoi, dupa ce mi-am intemeiat si eu o familie, mi-am luat un job de om serios si eram gata sa ma asez la casa mea, in plina criza a imobiliarelor, dator vandut catre banca si deja cu 3 puradei cerand de mancare, precum odinioara colonistii in vestul american ne-am facut si noi bagajele si am venit sa colonizam Germania. Ceea ce am reusit cu succes!

Iar acum pe final de prima jumatate de viata, am decis ca e din nou momentul unei schimbari. Asa ca am decis ca anul acesta sa ne repatriem in tarisoara noastra. Si ca experimentul sa fie cat mai stiintific, mi-am propus (la indemnul unui prieten) sa documentez procesul tinand acest blog.

Desigur, acesta demers oricat de stiintific si riguros s-ar dori (ceea ce nu e cazul), e pana la urma un demers uman, asa ca nu de putine ori voi sarii parleazul ideilor intr-o parte sau alta dandu-mi cu parerea, luand atitudine sau delirand sublim pe cine stie ce alta tema. Asadar, sa purcedem.